Sat situat în valea rîuleţului Călmățui, mai la sud de obîrșia acestuia, la 28 km de Hîncești și la 64 km de Chișinău. Moșia satului are hotar cu localitățile Bujor, Lăpușna, Șipoteni, Pașcani, Iurceni, Mirești. 
Se spune că pe aceste locuri, sute de ani în urmă, era toloacă, câmp liber, pe aici umblau turme de animale sălbatice. Posibil că s-au oprit aci, pentru odihnă și pentru înmormântarea ortacilor căzuți în lupte, nomazii războinici, veniți după pradă tocmai de prin stepele asiatice.
Documentar, satul Boghiceni apare menționat pentru prima dată într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare din 9 ianuarie 1489, prin care se precizează hotarele unui sat Petricani, astăzi care nu mai există. În documentul acela se arătau hotarele acelui sat: „merge marginea în sus în fața Lăpușnei... pînă ce se hotărăște cu Dragomireștii și cu Bujoru, și de acolo... drept în Movila lui Fulger... și lovește în coastele Boghicenilor... pînă în potriva hotarului din gios de lac...”
Satul Boghiceni este amintit și în actele domnești de mai tîrziu, inclusiv la 8 noiembrie 1666, când Iliaș Alexandru Voievod întărește medelnicerului Mihalcea Hîncu niște părți din moșia satului Secăreni, și apoi la 30 mai 1669, în actul de hotărnicire și împărțire a moșiei Iurcenilor din ținutul Lăpușnei.
Din vechile documente aflăm că pe vremuri o parte a moșiei Boghicenilor aparținea răzeșilor din sat, iar altă parte - Mănâstirii Sf. Ioan Zlatoust din Iasi. Printr-un act domnesc al lui Grigore Ioan Calimah Voievod, din 1 iunie 1768, se stabilesc hotarele moșiei satului Boghiceni, acestea "urmînd semnili hotarului Boghicenilor după suretul di hotarnică... di la Stefan Voiedov din velet 6997 (1489), ghenarie 9". Printre semnele de moșie menționate figurează și toponimele existente la acea vreme: Fața Călmățuiului, Zăpodia. Moșia Oii, Valea Socilor. Fîntîna Mare, Capul Mladenului, Ruptura, Cuibul Breahnii, Mlădineștii, Dumbrava, Trifenii (căruia i se zice acum Pașcani); Moșia Chetroșeni (a mănăstirii Bărboiu), Prăvalu, movila Petricăî, Moșia Mîrzeștilor, Piscul Nant, Șleahul cel Mare. Unele dintre aceste nume topice s-au păstrat în vorbirea localnicilor pînă în zilele noastre (Valea Socilor, Mladinul, Ruptura etc.), altele, însă, au dispărut sau au fost înlocuite cu denumiri noi.
Ca proprietate mănăstirească moșia Boghicenilor e înregistrată și în materialele recensămîntului din 1772 (1774). Pe atunci satul avea 45 de gospodării țărănești, dintre care 42 aparțineau birnicilor. O așezare nu prea numeroasă ca populație, dar înzestrată cu toate cele necesare vieţii: mori de vînt, prisăci, pomeți (adică livezi cu pomi fructiferi), fînețe, pămînt arabil îndeajuns. Ocupația principală a locuitorilor era agricultura, însă, după cum ne mărturisesc documentele vremii, în sat existau și rneșteșugari: rotari, fierari, tăbăcari, cojocari. Iată și câteva nume de trăitori băștinași, menționate în dosarele aceluiași recensămînt: Ștefan Dănilă, Antohi Tabără, Ioniță Chircu, Timofti Cazacu, Constantin Gonat, Vasilache Bătrînu, Grigoraș Doni, Ichim Cătană, Ion Gonfu, Dănilă Puhoace. Pentru unii locuitori, în locul numelui de familie sînt indicate ocupația, meseria, funcția: Ioniță cojocar, Vasile vătăman, Ion vornic, Grigoraș chelar, Ion rotar, Zaharia dascăl, Luchian tălmaci ș.a.
Către sf. sec. XVIII și înc. sec. XIX se constată o înviorare în ceea ce privește dezvoltarea localității. "Condica liuzilor" de la 1803 fixează în satul Boghiceni 82 de gospodari, cu un impozit anual de 1.932 lei. Pământurile din hotarul moșiei le stăpîneau țăranii răzeși, precum și un proprietar mai înstărit, medelnicerul Todiraşcu Măcărescu. În afară de plugărie, localnicii făceau în mod obișnuit și cărăușie.
Conform recensămîntul din 1817, aici existau de acum 140 de gospodării, moșia avînd în total 1.741 fălci: 41 fălci sub vatra satului, 400 fălci de pădure, 400 fălci de pămint arabil, 60 fălci de fîneață și 250 fălci de pășune. Printre marii proprietari locali e amintit serdarul Măcărescu.
Alte mențiuni documentare din sec. XIX-XX, referitoare la situația economică și demografică a localității: la 1859 - 194 de gospodării, cu o populație de 908 locuitori, proprietar al unei părți de moșie fiind Egor Leonard, la 1864 - 418 des. (sau 1.213 prăjini pătrate) de pădure, la 1904 - 232 de case, o biserică cu hramul Sf. Mihail, o școală elementară cu limba de predare numai în rusește țăranii locali posedînd 1.452 desetine, iar proprietarii Petru și Olga Leonard - 2.158 desetine de pământ, la 1930 - 1.847 de locuitori, majoritatea absolută fiind cetățeni români.
Se spune că pe aceste locuri, sute de ani în urmă, era toloacă, câmp liber, pe aici umblau turme de animale sălbatice. Posibil că s-au oprit aci, pentru odihnă și pentru înmormântarea ortacilor căzuți în lupte, nomazii războinici, veniți după pradă tocmai de prin stepele asiatice.
Documentar, satul Boghiceni apare menționat pentru prima dată într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare din 9 ianuarie 1489, prin care se precizează hotarele unui sat Petricani, astăzi care nu mai există. În documentul acela se arătau hotarele acelui sat: „merge marginea în sus în fața Lăpușnei... pînă ce se hotărăște cu Dragomireștii și cu Bujoru, și de acolo... drept în Movila lui Fulger... și lovește în coastele Boghicenilor... pînă în potriva hotarului din gios de lac...”
Satul Boghiceni este amintit și în actele domnești de mai tîrziu, inclusiv la 8 noiembrie 1666, când Iliaș Alexandru Voievod întărește medelnicerului Mihalcea Hîncu niște părți din moșia satului Secăreni, și apoi la 30 mai 1669, în actul de hotărnicire și împărțire a moșiei Iurcenilor din ținutul Lăpușnei.
Din vechile documente aflăm că pe vremuri o parte a moșiei Boghicenilor aparținea răzeșilor din sat, iar altă parte - Mănâstirii Sf. Ioan Zlatoust din Iasi. Printr-un act domnesc al lui Grigore Ioan Calimah Voievod, din 1 iunie 1768, se stabilesc hotarele moșiei satului Boghiceni, acestea "urmînd semnili hotarului Boghicenilor după suretul di hotarnică... di la Stefan Voiedov din velet 6997 (1489), ghenarie 9". Printre semnele de moșie menționate figurează și toponimele existente la acea vreme: Fața Călmățuiului, Zăpodia. Moșia Oii, Valea Socilor. Fîntîna Mare, Capul Mladenului, Ruptura, Cuibul Breahnii, Mlădineștii, Dumbrava, Trifenii (căruia i se zice acum Pașcani); Moșia Chetroșeni (a mănăstirii Bărboiu), Prăvalu, movila Petricăî, Moșia Mîrzeștilor, Piscul Nant, Șleahul cel Mare. Unele dintre aceste nume topice s-au păstrat în vorbirea localnicilor pînă în zilele noastre (Valea Socilor, Mladinul, Ruptura etc.), altele, însă, au dispărut sau au fost înlocuite cu denumiri noi.
Ca proprietate mănăstirească moșia Boghicenilor e înregistrată și în materialele recensămîntului din 1772 (1774). Pe atunci satul avea 45 de gospodării țărănești, dintre care 42 aparțineau birnicilor. O așezare nu prea numeroasă ca populație, dar înzestrată cu toate cele necesare vieţii: mori de vînt, prisăci, pomeți (adică livezi cu pomi fructiferi), fînețe, pămînt arabil îndeajuns. Ocupația principală a locuitorilor era agricultura, însă, după cum ne mărturisesc documentele vremii, în sat existau și rneșteșugari: rotari, fierari, tăbăcari, cojocari. Iată și câteva nume de trăitori băștinași, menționate în dosarele aceluiași recensămînt: Ștefan Dănilă, Antohi Tabără, Ioniță Chircu, Timofti Cazacu, Constantin Gonat, Vasilache Bătrînu, Grigoraș Doni, Ichim Cătană, Ion Gonfu, Dănilă Puhoace. Pentru unii locuitori, în locul numelui de familie sînt indicate ocupația, meseria, funcția: Ioniță cojocar, Vasile vătăman, Ion vornic, Grigoraș chelar, Ion rotar, Zaharia dascăl, Luchian tălmaci ș.a.
Către sf. sec. XVIII și înc. sec. XIX se constată o înviorare în ceea ce privește dezvoltarea localității. "Condica liuzilor" de la 1803 fixează în satul Boghiceni 82 de gospodari, cu un impozit anual de 1.932 lei. Pământurile din hotarul moșiei le stăpîneau țăranii răzeși, precum și un proprietar mai înstărit, medelnicerul Todiraşcu Măcărescu. În afară de plugărie, localnicii făceau în mod obișnuit și cărăușie.
Conform recensămîntul din 1817, aici existau de acum 140 de gospodării, moșia avînd în total 1.741 fălci: 41 fălci sub vatra satului, 400 fălci de pădure, 400 fălci de pămint arabil, 60 fălci de fîneață și 250 fălci de pășune. Printre marii proprietari locali e amintit serdarul Măcărescu.
Alte mențiuni documentare din sec. XIX-XX, referitoare la situația economică și demografică a localității: la 1859 - 194 de gospodării, cu o populație de 908 locuitori, proprietar al unei părți de moșie fiind Egor Leonard, la 1864 - 418 des. (sau 1.213 prăjini pătrate) de pădure, la 1904 - 232 de case, o biserică cu hramul Sf. Mihail, o școală elementară cu limba de predare numai în rusește țăranii locali posedînd 1.452 desetine, iar proprietarii Petru și Olga Leonard - 2.158 desetine de pământ, la 1930 - 1.847 de locuitori, majoritatea absolută fiind cetățeni români.
0 comentarii: