Chiar dacă am plecat din localitatea natală acum 11 ani, în memorie îmi stăruie parfumul ierburilor de pe cîmpiile satului.

În faţa ochilor mi se perindă lanurile de grîu în pîrg şi de floarea-soarelui,

costişe de deal plantate cu livezi de pomi fructiferi şi viţă-de-vie de toate soiurile (începînd cu cele de masă – Cardinal, Muscat, Merlot şi finisînd cu soiurile tehnice, europene – Chardonnay, Cabernet, Moldova etc.) Aud aievea mugetul vitelor ce pleacă la păşune şi talangile cîrdurilor de oi şi capre.

Simt briza vînturilor răcoroase ce vin dinspre Codrii seculari ai Moldovei.


Chiar dacă fizic nu sunt în satul meu natal – raţiunea şi sufletul mereu sunt acolo, alături de părinţii mei (Domnul să le dea sănătate şi mulţi, mulţi ani de viaţă), alături de strămoşii mei, bunei şi stăbunei (fie-le Îngerii aproape…)
Boghiceni – un nume de localitate sonor, situat în Raionul Hîncești, Republica Moldova. Îţi linişteşte fiinţa numai auzind denumirea. Sat cu oameni gospodari, harnici, darnici, înzestraţi cu simţul umorului. Este o localitate cu un număr de circa 3000 locuitori şi în jur de 950 de gospodării. Ca număr nu sunt mulţi, dar formează o societate aparte, avînd obiceiuri şi tradiţii specifice.


Satul dispune de atracţii turistice unice pentru raionul Hînceşti. De mai mulţi ani în Boghiceni se vorbeste despre aşa-numita Vistierie sau, altfel spus, Beciul Turcului. Legenda spune că aici turcii au ascuns o cantitate mare de aur şi obiecte de preţ. Beciul se găseste într-un hîrtop şi dă într-un izvor cu maluri pietruite ca să nu se năruie.
Stanişte, cum e numita zona, este vatra satului Boghiceni, loc bine ferit de ochii lumii şi dosit de calamităţile naturale. În prezent beciul nu poate fi vizitat, deoarece intrarea este năruită.
Lîngă Beciul Turcului se află şi cimitirul vechi cu o fostă biserica din lemn, morminte, cruci şi inscripţii din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.
În partea de nord a satului se află un monument al naturii – Lunca Seculară, în care cresc plopi seculari, ce se întinde pe o suprafaţă de 2,5 ha. De luncă este legată şi legenda balaurului, care ataca oamenii ce veneau în luncă cu intenţii rele. Acest loc, multi ani a fost protejat şi îngrijit de dinastia boierilor locali Leonardo. În apropierea luncii se găseşte un lac de circa 2 ha înconjurat de un peisaj pitoresc.


În sat s-a păstrat casa în care a locuit savantul viticultor, academicianul V. Ungureanu. Nu departe se înalţă biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construită între anii 1850-1873 sub patronatul boierului Leonardo. La timpul său boierul avea moşii întinse, un conac şi 2 fabrici de producere a alcoolului.
Dacă te decizi să vizitezi localitatea – poţi admira la noi:
- Vatra medievală (1522) cu biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (1873).
- Natura: relieful pitoresc al Beciului Turcului, lacuri (15 ha), păduri (971 ha), Lunca seculară.
- Personalităţi: familia boierilor Leonardo, academicianul V. Ungureanu.
- Meşteri populari: Ion Vlas (împletitul în fibre vegetale).
- Zona de odihnă: lunca seculară şi lacul din preajmă.



Cazare: în gospodării ţărăneşti disponibile, în corturi în zonele de odihnă.
Alimentare: pe teritoriul comunei sunt 2 baruri şi 9 magazine alimentare.
Accesul se face pe drum auto (varianta albă) pînă la drumul naţional Hînceşti – Leuşeni – 3 km şi la 31 km de Hînceşti.



Din Dicționarul statistic al Republicii Moldovei (1994) şi din materialele arhivei Primăriei Boghiceni pot fi depistate următoarele date informative asupra localității:
• 951 de gospodării și 859 de case individuale,
• 2.782 de locuitori, dintre care 2.774 români,
• 2.400 ha de teren agricol (1.409 ha de pămînt arabil, 366 ha de vii, 170 ha de livadă), 329 ha de teren agricol în sectorul individual,
• ambulatoriu,


• școală medie,


• grădiniță de copii,
• casă de cultură,


• 2 biblioteci,
• oficiu de telecomunicații,


• 6 magazine,
• Biserica “Sf. Apostoli Petru și Pavel” - înălțată în anul 1884.

Cîteva date din istoria lăcaşului sfînt din localitate...
Biserica a fost zidită în anul 1884, din piatră, de către proprietarul Pavel Leonard, preot paroh fiind Vladimir Burjacovski de 31 de ani.
În perioada de prigonire a creştinismului biserica a fost închisă şi în mare parte distrusă.
În anul 1992, în urma unei reconstrucţii, biserica îşi reîncepe activitatea, avându-l ca paroh pe preotul Valeriu Bostan.
În anii 1994 – 1997 au activat următorii preoţi :
AndreiNegară

Ioan Dohot
Vasile Lupanciuc
Din anul 1997 şi pînă în prezent ca preot paroh activează prot. Andrei Hîncu.







Denumirea localității provine de la un nume de persoană Boghicea, format de la cuvîntul boaghe – „o specie de ulii”, sau de la antroponimicul Boaghe, derivat cu sufixul – ice, - icea, sau sufixul – eni.
Boghiceni se va fi numit inițial moșia, precum și satul, care aparțineau unui oarecare Boghicea sau Boaghe.




Sat situat în valea rîuleţului Călmățui, mai la sud de obîrșia acestuia, la 28 km de Hîncești și la 64 km de Chișinău. Moșia satului are hotar cu localitățile Bujor, Lăpușna, Șipoteni, Pașcani, Iurceni, Mirești.


Se spune că pe aceste locuri, sute de ani în urmă, era toloacă, câmp liber, pe aici umblau turme de animale sălbatice. Posibil că s-au oprit aci, pentru odihnă și pentru înmormântarea ortacilor căzuți în lupte, nomazii războinici, veniți după pradă tocmai de prin stepele asiatice.
Documentar, satul Boghiceni apare menționat pentru prima dată într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare din 9 ianuarie 1489, prin care se precizează hotarele unui sat Petricani, astăzi care nu mai există. În documentul acela se arătau hotarele acelui sat: „merge marginea în sus în fața Lăpușnei... pînă ce se hotărăște cu Dragomireștii și cu Bujoru, și de acolo... drept în Movila lui Fulger... și lovește în coastele Boghicenilor... pînă în potriva hotarului din gios de lac...”
Satul Boghiceni este amintit și în actele domnești de mai tîrziu, inclusiv la 8 noiembrie 1666, când Iliaș Alexandru Voievod întărește medelnicerului Mihalcea Hîncu niște părți din moșia satului Secăreni, și apoi la 30 mai 1669, în actul de hotărnicire și împărțire a moșiei Iurcenilor din ținutul Lăpușnei.
Din vechile documente aflăm că pe vremuri o parte a moșiei Boghicenilor aparținea răzeșilor din sat, iar altă parte - Mănâstirii Sf. Ioan Zlatoust din Iasi. Printr-un act domnesc al lui Grigore Ioan Calimah Voievod, din 1 iunie 1768, se stabilesc hotarele moșiei satului Boghiceni, acestea "urmînd semnili hotarului Boghicenilor după suretul di hotarnică... di la Stefan Voiedov din velet 6997 (1489), ghenarie 9". Printre semnele de moșie menționate figurează și toponimele existente la acea vreme: Fața Călmățuiului, Zăpodia. Moșia Oii, Valea Socilor. Fîntîna Mare, Capul Mladenului, Ruptura, Cuibul Breahnii, Mlădineștii, Dumbrava, Trifenii (căruia i se zice acum Pașcani); Moșia Chetroșeni (a mănăstirii Bărboiu), Prăvalu, movila Petricăî, Moșia Mîrzeștilor, Piscul Nant, Șleahul cel Mare. Unele dintre aceste nume topice s-au păstrat în vorbirea localnicilor pînă în zilele noastre (Valea Socilor, Mladinul, Ruptura etc.), altele, însă, au dispărut sau au fost înlocuite cu denumiri noi.
Ca proprietate mănăstirească moșia Boghicenilor e înregistrată și în materialele recensămîntului din 1772 (1774). Pe atunci satul avea 45 de gospodării țărănești, dintre care 42 aparțineau birnicilor. O așezare nu prea numeroasă ca populație, dar înzestrată cu toate cele necesare vieţii: mori de vînt, prisăci, pomeți (adică livezi cu pomi fructiferi), fînețe, pămînt arabil îndeajuns. Ocupația principală a locuitorilor era agricultura, însă, după cum ne mărturisesc documentele vremii, în sat existau și rneșteșugari: rotari, fierari, tăbăcari, cojocari. Iată și câteva nume de trăitori băștinași, menționate în dosarele aceluiași recensămînt: Ștefan Dănilă, Antohi Tabără, Ioniță Chircu, Timofti Cazacu, Constantin Gonat, Vasilache Bătrînu, Grigoraș Doni, Ichim Cătană, Ion Gonfu, Dănilă Puhoace. Pentru unii locuitori, în locul numelui de familie sînt indicate ocupația, meseria, funcția: Ioniță cojocar, Vasile vătăman, Ion vornic, Grigoraș chelar, Ion rotar, Zaharia dascăl, Luchian tălmaci ș.a.
Către sf. sec. XVIII și înc. sec. XIX se constată o înviorare în ceea ce privește dezvoltarea localității. "Condica liuzilor" de la 1803 fixează în satul Boghiceni 82 de gospodari, cu un impozit anual de 1.932 lei. Pământurile din hotarul moșiei le stăpîneau țăranii răzeși, precum și un proprietar mai înstărit, medelnicerul Todiraşcu Măcărescu. În afară de plugărie, localnicii făceau în mod obișnuit și cărăușie.
Conform recensămîntul din 1817, aici existau de acum 140 de gospodării, moșia avînd în total 1.741 fălci: 41 fălci sub vatra satului, 400 fălci de pădure, 400 fălci de pămint arabil, 60 fălci de fîneață și 250 fălci de pășune. Printre marii proprietari locali e amintit serdarul Măcărescu.


Alte mențiuni documentare din sec. XIX-XX, referitoare la situația economică și demografică a localității: la 1859 - 194 de gospodării, cu o populație de 908 locuitori, proprietar al unei părți de moșie fiind Egor Leonard, la 1864 - 418 des. (sau 1.213 prăjini pătrate) de pădure, la 1904 - 232 de case, o biserică cu hramul Sf. Mihail, o școală elementară cu limba de predare numai în rusește țăranii locali posedînd 1.452 desetine, iar proprietarii Petru și Olga Leonard - 2.158 desetine de pământ, la 1930 - 1.847 de locuitori, majoritatea absolută fiind cetățeni români.



Acesta-i centrul lumii: satul meu…
La marginea lui Taica Dumnezeu:
De-aicea-ncep cosminele şi plaiul
În care mai demult fusese raiul…





E-n fund de codri satul meu, departe.
Şi nu-l batjocoreşte nici o carte.
Când mânios trimite cerul vânt,
S-ascunde-ntre văioage la pământ…

El nu cunoaşte lumea cea de-apoi:
Cei morţi petrecu-şi viaţa printre noi,
Şi-n zilele cu cer de sărbătoare
Le duc cei vii la ţintirim mâncare.

Ca să le treacă dorul de-arătură,
Le dau peste morminte băutură…
În satul meu stau stelele pe loc.
E fără calendar şi ipisoc…

Doar soarele domnind peste furtună
Îi risipeşte-n câmpuri şi-i adună,
Căci ziua trag amarnic în răsteu,
Iar seara stau la sfat cu Dumnezeu,
Şi se-nţeleg tăcând la un pahar
Că-s doar vecini cu casa-ntr-un, hotar…



Îşi duce omul traiu-n satul meu
Frumos ca jocul plin de curcubeu
Uşor precum e sborul de libarcă:
Se duce totul ca să se reîntoarcă…

Din mânile celor pierduţi în fum
Fântâni şi vechi troiţe, ies la drum
Şi stau plecate pentru cel ce cere,
Un strop de apă, pane, mângâiere,





Dar cel mai mare-n sat e viitorul.
În el ne creşte fără umbră dorul
Şi toţi acei ce-aşteaptă ca să vină
Se cumpenesc în noi ca o lumină
Din care toată fapta prinde cheag.

El ni-i avutul nostru cel mai drag…
De-aceea- i tare mândru satul meu,
La marginea lui Taica Dumnezeu…





VASILE POSTEUCA


... Fiecare venim dintr-un sat -
Unii direct, alţii trecînd prin părinţi,
Unii direct, purtători de eresuri şi basme,
Fericiţii putînd să se-ntoarcă oricînd.
Alţii, trecănd prin părinţi, rătăciţi
Pe crengile sîngelui depărtate, subţiri,
În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscînd
Alcoolul cuvîntului extras din acestea.
Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc,
Vreau satul cu sunetul lacrimei mele,
Poteca din holde ştiuta din somn
Şi reintrarea vorbelor în lucruri.
Să intru-n cimitirul cu crucile căzute
Şi cunoscîndu-mi paşii asemenea cu-ai lor,
Să se-ncîlcească-n rădăcini străbunii
Bolborosind cuvinte de patimă în somn.
Ana Blandiana