Acesta-i centrul lumii: satul meu…
La marginea lui Taica Dumnezeu:
De-aicea-ncep cosminele şi plaiul
În care mai demult fusese raiul…





E-n fund de codri satul meu, departe.
Şi nu-l batjocoreşte nici o carte.
Când mânios trimite cerul vânt,
S-ascunde-ntre văioage la pământ…

El nu cunoaşte lumea cea de-apoi:
Cei morţi petrecu-şi viaţa printre noi,
Şi-n zilele cu cer de sărbătoare
Le duc cei vii la ţintirim mâncare.

Ca să le treacă dorul de-arătură,
Le dau peste morminte băutură…
În satul meu stau stelele pe loc.
E fără calendar şi ipisoc…

Doar soarele domnind peste furtună
Îi risipeşte-n câmpuri şi-i adună,
Căci ziua trag amarnic în răsteu,
Iar seara stau la sfat cu Dumnezeu,
Şi se-nţeleg tăcând la un pahar
Că-s doar vecini cu casa-ntr-un, hotar…



Îşi duce omul traiu-n satul meu
Frumos ca jocul plin de curcubeu
Uşor precum e sborul de libarcă:
Se duce totul ca să se reîntoarcă…

Din mânile celor pierduţi în fum
Fântâni şi vechi troiţe, ies la drum
Şi stau plecate pentru cel ce cere,
Un strop de apă, pane, mângâiere,





Dar cel mai mare-n sat e viitorul.
În el ne creşte fără umbră dorul
Şi toţi acei ce-aşteaptă ca să vină
Se cumpenesc în noi ca o lumină
Din care toată fapta prinde cheag.

El ni-i avutul nostru cel mai drag…
De-aceea- i tare mândru satul meu,
La marginea lui Taica Dumnezeu…





VASILE POSTEUCA


This entry was posted on 13:30 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: